Un taran a gasit intr-o zi un ou de vultur si l-a asezat sub closca , langa ouale de gaina. Atunci cand a iesit din gaoace , micutul vultur a ramas impreuna cu puii de gaina si a crescut alaturi de ei.
Toata viata sa, vulturul a facut ceea ce fac gainile , adica a ciugulit boabele aruncate de taran , a smuls firele de iarba imprastiate prin ograda , a sapat cu ciocul in pamant dupa rame si insecte si, desigur, a cotcodacit cu entuziasm atata vreme cat soarele era pe cer. Mai mult decat atat , a incercat si cate un zbor stangaci , la fel ca si suratele lui.
Anii au trecut si vulturul a ajuns la o varsta venerabila. Intr-una din zile , el a zarit o pasare magnifica zburand in inaltimile cerurilor. Ea se misca maiestuos printre curentii puternici de aer , batand alene din aripile-i mari si vanjoase.
Vulturul nostru a ramas cu privirea tintuita spre inalturi si a ingaimat : "Ce este asta ?"
"Acesta este vulturul , regele pasarilor ", i-a raspuns o gaina aflata prin preajma. "El apartine cerurilor asa cum noi, gainile, apartinem pamantului".In acest fel, vulturul a trait si a murit ca o gaina , intrucat o gaina se credea a fi.
"Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse.
În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi,după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.
Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile.
A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă.
Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă.
Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.
Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală.
Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.Ne-am despărţit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase.
Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiuvast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el.
Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun.
Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire.
Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.
Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? In 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale.
Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului. Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu …
Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite.
Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între ValeaDurance şi munte.
Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure.
În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult,plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt.
Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea luiElzeard Bouffier.
Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se parecă, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon."
(Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU) Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala. - recomandat de terapeut Gheorghe URZICA
<< Armonia este potrivirea desavirsita a componentelor intr-un intreg.>>
(Micul Dicţionar Enciclopedic)
Se povesteşte ca demult in China, era un copac atit de batrin incit nimeni nu mai ştia de cind e acolo. Un vrăjitor 1-a tăiat si a făcut din lemnul lui o harpa minunata. Artişti vestiţi au venit sa cin te la instrumentul despre care se aflase peste tari si mari. Dar oricit s-au străduit n-au reuşit sa scoată din el decit nişte sunete neplăcute auzului. Pina la urma, harpa frumoasa dar nefolositoare a ajuns in tezaurul împăratului Chinei, unde a zăcut multa vreme. După mulţi ani, intr-o zi veni tinarul Pay-Ia si ceru permisiunea sa-i fie îngăduit sa cinte la vestita harpa. I se acorda privilegiul si sub mingiierea degetelor sale instrumentul se trezi si scoase sunete nemaiauzit de frumoase, care semănau cu amintirile batrinului copac: schimbarea anotimpurilor si naturii, renaşterea continua, cintecele pasărilor sau lupta fiarelor sălbatice, ploaia care cade sau liniştea ză pezii, bucuriile si necazurile tuturor celor care trecuseră pe sub umbra lui si multe altele. Ascultătorii emoţionaţi ii întrebară pe Pay-Ia cum a reuşit sa domesticească harpa. Pay-la le răspunse ca in loc sa forţeze instrumentul sa cinte melodiile sale, a lăsat harpa sa-si aleagă tema si urmarind-o, el s-a asimilat cu harpa,devenind amindoi un singur instrument.
Un vapor a ancorat in Mexic, langa un micut sat de pescari. Un turist i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor si i-a intrebat cat timp le ia sa prinda acei pesti. - Nu foarte mult timp, au raspuns pescarii la unison. - Dar de ce n-ati mai stat, ca sa prindeti mai mult peste? Pescarii i-au raspuns ca micile cantitati pe care le prind sunt suficiente pentru nevoile lor si ale familiilor lor. - Pai, si ce faceti in restul timpului? a intrebat turistul. - Dormim pana tarziu, ne jucam cu copiii si ne facem siesta impreuna cu sotiile noastre. Mai tarziu, pe seara, mergem in sat, unde ne intalnim cu prietenii,cantam la ghitara cateva cantece si tot asa... Avem o viata plina. Turistul i-a intrerupt: - Stati putin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diploma in economie si pot sa va ajut! Trebuie sa pescuiti mai mult timp in fiecare zi. In felul asta, o sa puteti vinde pestele pe care il prindeti in plus. Cu veniturile suplimentare, veti putea cumpara o barca mai mare. - Si dupa aia? au intrebat pescarii. - Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veti putea cumpara o a doua si o a treia barca si tot asa, pana cand veti avea o intreaga flota de barci de pescuit. In loc sa vindeti pestele unui intermediar, veti putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar sa va construiti propria fabrica. Atunci veti putea parasi satucul asta micut si sa va mutati in Mexico City Los Angeles, sau poate chiar la New York! De acolo va veti putea conduce noua intreprindere prospera. - Si cam cat timp ne-ar lua asta? au intrebat pescarii. - Douazeci, poate chiar douazeci si cinci de ani, a replicat turistul. - Si dupa asta? - Dupa asta?!... Ei bine, prietene, asta-i momentul cand devine cu adevarat interesant, a raspuns zambind larg turistul. Cand afacerea ta este cu adevarat uriasa, poti sa incepi sa vinzi si sa cumperi active si sa faci milioane de dolari! - Milioane?! Serios? Si dupa asta? au intrebat pescarii. - Dupa asta, veti putea sa va retrageti din afaceri, sa traiti intr-un satuc linistit si retras pe malul marii, sa dormiti pana tarziu, sa va jucati cu copiii vostri, sa va faceti siesta cu sotiile si sa va petreceti serile impreuna cu prietenii, distrandu-va cum veti dori. - Cu tot respectul, domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul sa irosim douazeci si cinci de ani?!... au intrebat mexicanii.
Am revenit duminica seara in Timisoara cu forte proaspete si cu multe idei de articole. Am fost plecat la un Bootcamp in mijlocul muntilor pentru 4 zile de dezvoltare personala. Am plecat la acel seminar cu gandul ca o sa ii invat pe participanti cateva metode de aflare a valorilor personale si alte cateva metode de comunicare. Comunicare nu cu alte persoane – ci cu ei insisi! Dar mai degraba am invatat eu mult mai multe de la acel grup extraordinar cu care m-am intalnit. Am invatat modelul de curaj pe care il aplica oameni diferiti pentru a iesi din situatii limita.
Inainte insa de a da incepe sa cititi articolul propriu-zis, o sa va povestesc despre un amic de-al meu care avea o problema de depresie. Cand l-am cunoscut eu, deja reusise sa isi invinga depresia si sa aiba incredere ca totul se va indrepta. Nu o sa te plictisesc povestind prin cate a trecut el de a ajuns la depresie, dar o sa iti spun numai cum a simtit etapele in momentul in care depresia a inceput sa il atinga.
Primele semne ale depresiei
Amicul meu incepe povestirea asa:
“Eram seful unui birou de resurse umane cand sotiei mele ii vine ideea sa luam un credit pentru un apartament mai mare. Nu am stat prea mult sa ma gandesc la asta pentru ca de curand imi fusese marit salariul si simteam ca pot sa platesc rata mai mare la banca. In perioada care a urmat am fost amandoi foarte fericiti, am luat creditul si ne-am mutat in noul apartament. Apoi au inceput dezastrele. Firma unde lucram a fost vanduta unui patron strain care nu avea interesul sa o dezvolte. Pe masura ce zilele treceau, firma se tot micsora in loc sa creasca. Eu eram cel care dadeam oamenii afara. Stiam ca daca o sa mai continuam asa, o sa vina si randul meu. Ceea ce, dupa aproape un an si ceva, s-a si intamplat. Eram fara servici, cu un credit la banca, cu un copil mic si cu o sotie care era inca in concediu de maternitate. Ceea ce am incercat sa fac a fost sa imi protejez familia si nu le-am spus pana in ultimul moment despre pericolul de a pierde casa.”
Acesta a fost inceputul pe care mi l-a povestit aproape cu lacrimi in ochi. O sa iti spun apoi ce i s-a intamplat cu cuvintele lui.
A trecut prin etapele de inceput ale depresiei ca toti ceilalti. Uite ce mi-a spus:
- “Am inceput sa devin tot mai nervos”
- “Am renuntat sa mai ies sa ma distrez cu prietenii”
- “Nu ma mai interesa sa comunic cu familia”
- “Am inceput sa mananc mai mult si mai dulce”
- “Preferam sa dorm cat mai mult, dar nici aceasta nu imi reusea tot timpul”
- “Oboseam imediat dupa mijlocul zilei, nu mai aveam energie pana seara”
- “Ma simteam golit sufleteste si simteam ca as fi putut sa plang usor daca nu mi-ar fi fost rusine”
- “Gandurile imi erau mai tot timpul triste si imi pierdusem interesul sa mai caut solutii”
- “Erau zile in care mancam prea mult, altele in care nu simteam deloc foame”
- “Imi parea rau ca e dimineata si ca iar trebuie sa trec prin ziua care urmeaza”
Ti-ai dat deja seama ca aceasta lista cuprinde toate lucrurile prin care trece o persoana care sufera de depresie. Am pus pe lista 10 caracteristici ale omului depresiv. Te rog sa verifici daca nu cumva intalnesti la tine sau la cineva din familia ta cateva din aceste caracteristici.
Uite cum sa calculezi:
Daca una din caracteristici se intalneste frecvent, atunci o punctezi cu: 2
Daca una din caracteristici apare rar, atunci o punctezi cu : 1
Daca nu apare niciodata, atunci o punctezi cu : 0 (zero)
Acum calculeaza scorul obtinut si citeste caracterizarile urmatoare:
Intre 0 si 5 puncte: nu ai de ce sa iti faci probleme, esti o persoana fara riscuri de depresie. Citeste alt articol mai util pentru tine.
Intre 6-10 puncte: ai mici semne de depresie, fii atent la cauzele care iti pot provoca oboseala exagerata si la cauzele stresului care te inconjoara. Daca poti sa te odihnesti un pic mai mult, eventual in mijlocul naturii, ai rezolvat problema.
Intre 11-15 puncte: esti pe drumul catre o stare de depresie. Trebuie sa iei rapid masuri. Citeste in continuare ce ai de facut.
Intre 15-20 puncte: esti in faza de depresie, dar probabil ca stiai deja aceasta. Chiar de acum va trebui sa faci ceea ce o sa citesti in articol, dupa ce intelegi tot ceea ce o sa iti prezint, o sa iti fie mult mai usor sa scapi definitiv de depresie.
Amicul meu a reusit sa scape de depresie, a folosit o metoda extraordinara numita “cosul cu fragi” pe care o sa ti-o prezint si tie, pe langa alte mici secrete care te vor ajuta sa scapi de depresie. L-am intalnit dupa cateva luni, era vesel. Parca de nerecunoscut. Deja trecusera luni bune de la momentul de depresie. Mi-a spus: “Fii atent la semnele pe care ti le da viata, daca intalnesti o persoana sau daca citesti o carte, nu e nimic intamplator. Fiecare eveniment iti spune ceva.” L-am intrebat ce vroia sa imi zica cu asta. Mi-a spus ca depresia l-a invatat ca orice moment din viata contine in el toate celelalte momente – atunci incerci sa nu te gandesti la viata ta, dar o faci si daca reusesti sa inveti este excelent. Dupa depresie a invatat ca trebuie sa isi puna in valoare acele “talente” care sa il faca pe el fericit. A inceput sa ia lectii de pian, a inceput sa faca sport si sa faca excursiile pe care nu le facuse pana atunci. Spunea ca depresia i-a imbunatatit viata. Ce poti sa mai zici? J Omul era de-a dreptul transformat.
Metoda numarul unu pentru a scapa de depresie – “Cosul cu fragi”
Iti plac fructele? Probabil ca daca ai depresie avansata, o sa spui ca nu. Sa speram ca nu ai asa ceva si ca macar un fruct tot aprecieziJ
De fapt, numele de “cos cu fragi” nu se refera deloc la mancatul fructelor, ci la micile placeri ale vietii tale pe care le ignori. Parca le urasti de-a dreptul! Cauti insa sa te chinui sa iti atingi MARILE placeri ale vietii. Nu te mai bucura sa joci carti cu copilul, ci acum vrei sa mergi in concediu in croaziera pe Marea Mediterana. Ai uitat cum e sa faci forme din nisip pe plaja pentru ca vrei sa te lupti sa iti cumperi propria plaja J
Din pacate, cam asa facem toti. Placerile de langa noi le ignoram si stam frustrati cate un an sau mai bine pana atingem cu varful degetelor umbra unor placeri mai mari si mai costisitoare.
Depresia este cauzata de faptul ca balanta fericire – nefericire inclina mult prea des si mult prea mult in directia nefericirii. Ar fi simplu sa o inclinam in partea cealalta, dar daca un lucru e prea simplu, atunci parca nu e pentru tine.
Stii ca oamenii de la sat, vorbesc de taranii de acum 20 -30 de ani, nu stiau ce e aia depresie? Da, erau tristi, erau dezamagiti, erau chinuiti – si totusi, depresia nu aparea. Depresia apare atunci cand uiti de tot ceea ce iti face placere si cauti numai ceea ce iti imaginezi tu ca iti va face placere. Uiti ca atunci cand erai copil te bucurai de cel mai mic lucru – fara sa conteze daca era frumos sau urat, fara sa conteze daca era curat sau murdar. Am pierdut simplitatea si acum suntem vulnerabili. Daca am avea o viata in care lucrurile simple au valoare – am scapa definitiv de multe probleme ca depresia, stresul, insomnia, bulimia, etc.
Am pierdut radacinile din noi, suntem ca niste copaci care si-au luat radacinile in brate si au plecat la plimbare.
Gata, mi-am spus supararea !
Spuneam ca prima metoda de a face fata depresiei este umplerea unui “cos cu fragi”. Cosul cu fragi este o lista cu acele placeri care ti le refuzi, dar care nici nu te costa, nici nu ti-ar lua timp sa le faci. De exemplu, cand mi-am facut eu “cosul cu fragi”, lista arata cam asa: O baie fierbinte O patura pe iarba si eu intins pe spate si cu ochii la formele norilor O carte SF cu roboti sau cu nave spatiale - CENZURAT - J Salata de vinete cu multa maioneza Melodia “Conquest of paradise” de Vanghelis Sa ma joc cu nepoteii mei Plimbare cu iubita O pestera de explorat Un Monopoly cu prietenii din liceu O prajitura “tiramisu” fara cafea Sa imi urmaresc pestii in acvariu Sa miros o padure de pini sau brazi
Cred ca te-ai distrat citind . Sunt acele mici activitati care pe mine ma salveaza de la orice inceput de depresie. Pentru mine sunt “cosul cu fragi”. Activitatile din “cosul cu fragi” sunt personale, nu le copia de la mine si nici de la altcineva.
Pentru a le afla, scrie intr-o agenda pe care o ai la indemana orice activitate pe care ti-o amintesti si care, in orice moment ai fi, are un efect benefic asupra ta. Scrie timp de cateva zile. Azi incepe si zilele urmatoare completeaza lista.
Apoi vine intrebarea surpriza: cat de des faci fiecare dintre activitatile de pe lista?
Daca aceste lucruri sunt cele care te fac fericit constant, de ce nu le faci mai des? Nu te astepta sa fii plin de bucurie, daca tu din lista de 10-15 elemente faci numai cate unul pe luna. Fa-ti un program. In fiecare zi cauta sa faci macar 1-2 din elementele pe care le-ai pus pe lista. O sa vezi ce simplu e sa faci ceva care iti placeJ. Nu mai astepta sa fii fericit/fericita peste un an, cand vine concediul sau vacanta. Ai putea chiar acum sa faci ceva pentru propria ta stare de fericire. Nu mai astepta sa vina cineva sa le faca in locul tau, nu o sa se intample asta niciodata.
Folosirea culorilor pentru a scapa de depresie
Daca insa cosul cu fragi crezi ca nu iti este suficient, atunci ai putea sa faci un mic experiment.
Exista o metoda care a fost folosita de ceva vreme in tarile nordice ca Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia. Acolo au atat de putina lumina ziua in unele perioade de iarna, incat au observat ca multa lume suferea de depresie. Au facut deci o legatura intre cantitatea de lumina si starile mentale de bucurie si tristete. Nici nu e prea greu – daca afara e o zi insorita sau una intunecata, nu stai prea mult pe ganduri sa iti dai seama in care zi te simti vesel sau nasol. Puteam sa le spun si eu asta, nu trebuiau sa cerceteze atatia ani .
Au dus cercetarile mai departe. Au ajuns la concluzia ca pentru a avea efect maxim, lumina trebuie sa aiba anumite nuante, anumite culori. Apoi au incercat sa vada daca e suficient sa arate la cineva un bec aprins si colorat. Da, functiona cat de cat. Dar efectul maxim a aparut cand intreg corpul era atins de lumina colorata. Se pare ca pielea noastra “vede” culorile. Au fost cateva experimente cu persoane nevazatoare. Erau puse intr-o camera intunecata. La un moment dat, se aprindea in liniste deplina lumina. Majoritatea dintre ei stiau ca lumina s-a aprins. Unii dintre ei puteau sa spuna si culorile diferite ale luminii. Straniu, nu?
Cum se procedeaza ca sa folosesti lumina si culoarea pentru combaterea depresiei:
Ai nevoie de o lampa cat mai mobila, sa ii poti schimba directia in functie de locul in camera unde te afli tu. Apoi iti trebuie un bec cat mai intens, de culoare portocalie, de preferat. Daca nu ai gasit, atunci e bun si unul normal cu nuanta cat mai deschisa, ca lumina zilei.
De aici ai diferite variante de aplicare: Poti sa tii lumina respectiva pornita permanent si indreptata spre tine Poti sa dormi cu lumina respectiva aprinsa si indreptata catre tine Poti sa te pui in fotoliu in fata ei si sa tii ochii inchisi si sa iti imaginezi ca intra prin porii pielii energie luminoasa in corpul tau, ca iti inunda fiecare celula si ca se concentreaza in fiinta ta tot mai multa lumina si culoare. Ca si cum ai deveni un imens acumulator de lumina si culoare portocalie.
Varianta cea mai practica este sa faci ca la punctul 4, dar stand cu ochii inchisi la soare. Sa iti imaginezi ca lumina soarelui intra in corpul tau si te inunda cu energie si caldura. Dintre toate aceasta e cea mai eficienta si ti-o recomand sa o faci si daca nu ai probleme de depresie, ci ai nevoie sa iti incarci bateriile. Daca te simti obosit sau stresat sau daca ai pur si simplu un pic de timp liber.
Aceasta metoda e extrem de folositoare datorita efectelor pe care le are culoarea portocalie asupra psihicului nostru. Portocaliul este cel mai bun stimulent emotional, amplifica emotiile si indeparteaza timiditatea. Combate stresul si creste pofta de viata. Despre persoanele care au portocaliul ca si culoare preferata se spune ca sunt persoane sociabile, pline de entuziasm si energie. Pe langa aceste efecte, culoarea portocaliu are rolul de a stimula glandele endocrine si metabolismul. Echilibreaza pofta de mancare (daca mananci prea mult vei reduce cantitatea – daca mananci prea putin vei creste cantitatea), te ajuta in caz de alergii si in cazuri de deficiente hormonale.
Ca elemente in plus, ai putea sa pui cat mai multe obiecte portocalii in camera ta, chiar perdeaua prin care trece lumina soarelui sa aiba culoarea portocalie. Aceasta va functiona ca o lampa complet naturala – prin perdea va trece lumina solara si va umple camera de culoare portocalie.
Ce faci daca cineva apropiat sufera de depresie
Aceasta este o situatie destul de frecventa, in general femeile sunt mai sensibile si observa imediat daca cineva din jurul lor sufera de depresie.
Daca vrei sa ajuti persoana care sufera de depresie, trebuie sa incepi cu acele lucruri care i se vor parea simple si inofensive. Asta deoarece nu totdeauna ajutorul tau va fi primit imediat, uneori persoanele care sunt depresive nu vor sa le scoti din starea lor de tristete. Cauza e interesanta, dar nu te plictisesc cu asa ceva acum.
Ce poti sa faci este sa incepi sa scoti persoana la aer, cat mai multe plimbari in aer liber si curat. Aerul poluat din oras nu e prea eficient. Cauta sa organizezi un picnic la iarba verde sau o plimbare la periferia orasului. Alta masura imediata ce poti sa o aplici este sa ajuti persoana sa rearanjeze in casa, bineinteles J sugerand tu lista de culori (in special portocaliu). Scoate mobilele grele, inchise la culoare, rame de fotografii negre sau maro inchis, tablourile bunicilor sau altor persoane decedate. Fii atent sa nu apara culori inchise sau culoarea violet, care are unele efecte hipnotice si in acest caz nu ar ajuta. E important ca persoana care sufera de depresie sa se axeze pe prezent, nu pe trecut. Asa ca incearca sa o aduci in prezent vorbind chiar tu de lucrurile bune din prezent. Nici din trecut, nici din viitor. Daca persoana accepta ca are nevoie de ajutor, atunci e mai usor. In acest caz poti sa o pui sa asculte MP3-ul cu autosugestii de pe Nlp Mania.
Urmareste ca atunci cand vorbesti sa folosesti sugestii indirecte. Uite o lista cu expresii care pot sa fie de ajutor:
- “numai tu stii cat de bine ma simt atunci cand sunt impreuna cu tine” – are rolul de a reasigura persoana ca are valoare in ochii tai
- “ai putea, daca doresti, sa iti tii sub control toate starile tale emotionale” – este o sugestie de incurajare, iarasi indirecta. Sugestiile directe sunt de obicei refuzate de persoane care sufera de depresie.
- “toata lumea care trece prin aceste stari spune ca sunt trecatoare, ca o frunza luata de vant” – aceasta sugestie asigura persoana ca are de-a face cu ceva usor, nu cu o povara prea grea si imposibil de indepartat
- “norocul tau este ca ai mult curaj de a infrunta viata, altfel cine stie cum ti-ar fi” – acesta sugestie ii spune persoanei ca de fapt e curajoasa si ca va reusi sa invinga
- “ai trecut tu de lucruri mult mai dificile …” – aici e bine sa dai ceva exemple de care persoana se simte mandra ca a reusit sa depaseasca acele obstacole – are rolul de a ii spune “daca am reusit o data, o sa reusesc inca o data”
- “imagineaza-ti cat de luminoasa o sa fie casa dupa ce facem schimbarile … “ , etc – folosirea lui “imagineaza-ti” inainte de o afirmatie are rolul de a “rupe” lantul emotiilor in care se complace persoana. Cuvantul “imagineaza-ti” te obliga sa iesi din tiparul emotiilor negative si sa folosesti creierul pentru altceva – pozitiv.
Ar fi o lista uriasa de asemenea expresii, care uneori se potrivesc mai bine unei persoane alteori nu, trebuie sa le incerci. Fiecare persoana e diferita. Poate ai citit in articolele anterioare despre cele trei moduri de a functiona ale creierului: vizual, auditiv, tactil. Atunci cand predomina modul tactil de utilizare, persoana are tendinte depresive. Ce ai de facut este sa o duci catre o utilizare a creierului in mod vizual si auditiv. Din aceasta cauza functioneaza folosirea cuvantului “imagineaza-ti…”, pentru ca obliga creierul sa formeze imagini – sa functioneze vizual. Cand creierul functioneaza preponderent vizual, emotiile se micsoreaza, nu te mai influenteaza asa mult – devin usor de controlat.
Pentru aceasta ai nevoie de activitati de genul urmator:
- Pictura sau desen
- Priveste filme sau participa la spectacole (preferabil comedie)
- Iesi in natura, astfel incat sa ai posibilitatea sa vezi cat mai multe lucruri noi, sa iti fie atrasa atentia de ceea ce vezi
Aceste metode nu elimina cauza depresiei, ci o sa te faca sa poti sa faci fata acestei cauze. Nu am cum sa iti spun cum sa rezolvi cauza, pentru ca aceasta este foarte personala. Poate ca suferi de depresie pentru ca nu reusesti sa faci ceea ce ti-ai propus, sau poate ai probleme financiare sau de cuplu, sau poate ai pierdut pe cineva drag. Cauzele sunt multiple, tu insa trebuie sa faci acel efort pentru a reusi sa te echilibrezi, pentru a regasi armonia sufleteasca de dinainte de aparitia depresiei. Apoi vei avea destula putere pentru a gasi rezolvarile potrivite pentru problemele respective. Uneori insa depresia nu are o cauza clara. Acele cauze trebuie cautate in subconstient. Acolo ai ascuns probleme pe care vrei sa le uiti si care acum revin la suprafata. La un moment dat va trebui sa privesti in fata tot ceea ce ti-ar place sa uiti, pentru asta ai nevoie sa ai multa stapanire de sine si putere interioara. Primul pas e deja facut.
