Morgellons - Binaural Beats Brainwave Entrainment 1150Hz - Pure Series

En. Earth Ascension

J. Ralph - One Million Miles Away

Vindecare Solfeggio & Quantum K Healing

Stăpânul iadului

În casa diavolului, undeva jos, într-al şaptelea iad, cu toate că era prea târziu, pe masă mai ardea încă o veioză. Obosit, dar fascinat de o carte pe care o primise chiar în acea zi de la un distribuitor, încornoratul stătea culcat în patul său şi citea. Lângă el erau înşirate lucrările standard ale literaturii New-Age şi ale psihoterapiei moderne. Într-o armonie perfectă, aici stăteau una lângă cealaltă “De la Yeti la Yoghin în 90 de zile”, “Vindecarea bătăturilor după metoda frăţiei galactice” şi “Creşte spre lumină – eliberează-te şi tu de cătuşele căruciorului pentru copii”. După încă o jumătate de oră, domnul Satan a lăsat la o parte cartea şi a început să privească visător în lava fierbinte care aburea în faţa ferestrei sale.

“Oare mai există vreo speranţă pentru mine? ” se gândea el şi îşi proiectă în faţa ochilor minţii situaţia familială şi evenimentele care l-au marcat în prima copilărie, care-i deveniseră conştiente prin lectura acestei cărţi. “Din mine nu mai poate ieşi nimic”, medită el în continuare. “Deja bunica a fost cumva psihotică, părinţii mei au fost egoişti şi narcisişti si nu le pasa de nimic, fiindcă erau tot timpul obligaţi să lupte pe Pământ împotriva concurenţei cereşti. Ori de câte ori tata se întorcea acasă stresat, începea să spună aceleaşi poveşti: “Ha, anul acesta am ţinut cu 50% mai multe liturghii negre şi am realizat cu 20% mai multe abandonuri ale bisericii decât în perioada de bilanţ trecută. Nu mai am probleme decât cu câţiva şefi de departamente. Aceştia au ipotecat din nou un şir întreg de suflete deja amanetate. Cum pot să-mi verific socotelile în asemenea condiţii?!”

Lucrurile au continuat în acelaşi fel şi trist, micul diavol care nu găsea sprijin nicăieri, lăsă să-i atârne coada. Dar nici aşa nimeni nu-i dădea atenţie. Nimeni nu-l putea suferi. Nici în iad nu era foarte agreat. Oamenii fugeau de el şi blestemau folosindu-i numele. Cu toate acestea, avea succes, putere şi îşi putea permite orice. Dar ce însemnau bunurile materiale fără armonie interioară, făra conştiinţa spirituală, fără dezvoltarea personalităţii şi, înainte de toate, fără prieteni adevăraţi şi fără un partener care să-l iubească din suflet? Diavolul suspină adânc. Privirea îi alunecă peste cărţi şi i se părea că nimic nu mai are sens. Nici acestea nu-l puteau ajuta cu adevărat. Nu erau altceva decât hârtie moartă.

“Stai!” Înviorat brusc, el îşi îndreptă spatele. “Bineînţeles! Este totuşi cineva care ţi-a scris!” Se apucă să răscolească prin bibliotecâ şi în curand găsi ceea ce căuta. Lucrările care au trezit în el cele mai multe procese de conştientizare au fost scrise, fără excepţie, de Dr. Devadip Anand Satarasch Erwin Kleinfeld. Entuziasmat, trecu în revistă o anexă. Da, acolo scria: “Dacă ai probleme pe care nu le poţi rezolva imediat, prin tehnicile de autoajutorare pe care le-am descris în această carte, poţi să mi te adresezi pentru a stabili o întâlnire de lucru şi o şedinţă în vederea demarării unui process de rezolvare a acestora, prin transformare energetică. ”Cu ochii strălucindu-i mult mai tare, cel care-i duce la pierzanie pe cei drepţi, îşi ridică privirile şi închise cartea. “Da”, spuse el cu glas scăzut, dar plin de speranţă, “trebuie s-o fac”.

“Numai el mă poate vindeca. Procesul de rezolvare prin transformare energetică mă va conduce şi pe mine spre lumină şi dragoste!”. În dimineaţa următoare, chiar în timpul pauzei pentru micul dejun, s-a îndepărtat de colaboratorii care nu trebuiau să-i cunoască toate problemele personale şi a telefonat la cabinetul doctorului Devadip Anand Satarasch Erwin Kleinfeld. Sunt într-o şedinţă şi din păcate nu pot vorbi cu tine personal. Mă poţi găsi la ora…” Diavolul şi-a notat orele de consultanţă şi a început să se simtă gelos. Aces om mai avea şi alţi clienţi. Totuşi, în curând, a înlăturat gândurile acestea nedemne şi şi-a continuat munca. Mai târziu, după-amiaza, a avut în sfârşit, succes. “Da, aici Anand, ce pot face pentru dumneavoastră?!” a răsunat o voce stresată în receptor. “Vreau să stabilim o întâlnire. Am câteva probleme, poate că mai puţin obişnuite – nu ştiu. Mă puteţi ajuta?” spuse diavolul nervos.

“Nu vă faceţi griji, găsim noi o soluţie. Nu există nici o problemă pe care să nu o cunosc şi pe care să nu o pot rezolva”, răspunse sigur pe el, Dr. Devadip Anand Satarasch. “Am studiat terapia psiholingvistică Chakra la Enlightment-Pyramid-Center din New York şi Muller-Work cu însuşi Muller, cu care colaborez. Noi doi am scris şi o carte împreună.” Diavolul ştia acest lucru de la Agenţia de distribuţie a razelor de lumină şi înlemni datorită sentimentului de respect interior, căci ceea ce citise în această carte deschizătoare de drumuri suna bine, îşi amintea cu precizie, chiar dacă n-a înţeles foarte bine despre ce este vorba. “În afară de aceasta”, continuă terapeutul, “cu ajutorul puterii mele directe de a vedea aurele pot găsi toate blocajele cât ai zice peşte. După aceea, le dizolv cu blândeţe, cu ajutorul forţei universale de transformare prin dizolvare vibraţională. În acel moment, va ieşi la suprafaţă adevărul tău eu dumnezeiesc, care se găseşte deasupra energiilor inferioare ale armurii tale emoţionale şi, odată cu aceasta, se va armoniza şi karma ta negativă.”

Între timp, diavolul era nerăbdător să fixeze o întâlnire şi, din întâmplare, Dr. Devadip Anand Satarasch avea vinerea următoare timpul necesar pentru o şedinţă intensivă. Diavolul trebuia să-şi ia concediu şi şedinţa costă aşa de mult încât chiar şi el trebui să înghită de câteva ori în sec dar, în ultimă instanţă, era vorba despre armonia sa interioară şi despre curăţarea Karmei! Până în momentul sosirii zilei stabilite, Scaraoţchi a avut parte de o perioadă plină de sentimente contradictorii. De mai multe ori a fost aproape de a anula întâlnirea, fiindcă avea cumva sentimental că-şi va putea rezolva problemele singur. Dar, de fiecare dată, a învins senzaţia că aceasta este foarte importantă pentru el şi cărţile sale de tarot îi arătau acelaşi lucru. Desigur că n-a intrat total nepregătit în centrul cristalelor luminoase.

S-a îmbrăcat cu un trenci lung, care-i ascundea statura şi - înainte de toate, coada - şi-a pus pe cap o pălărie, că să nu i se vadă coarnele, şi-a înfăşurat în jurul gâtului un şal, şi-a pus mănuşi, ochelari de soare şi cizme. Grijuliu, şi-a turnat o jumătate de litru de parfum franţuzesc scump pe pielea scorţoasa pentru ca nimeni să nu-l poată recunoaşte imediat după miros. Înarmat astfel, ieşi din casă şi porni spre locul primei şedinţe terapeutice. Intrarea în centrul cristalelor luminoase era impresionantă şi diavolului i s-a părut că percepe şi faptul că acea clădire iradia ceva extrem de luminos şi limpede. Pe uşă, pe un panou din alamă, scria cu litere violete: Dr. Devadip Anand Satarasch Erwin Kleinfeld – Terapie psiholingvistică pentru armonia Chakra – Muller–Work Master Enlighter – supervizarea de procese de transformare prin dizolvare universală – sunaţi pentru a stabili o programare.

Pentru moment, stăpânul tuturor iadurilor inferioare, mijlocii şi superioare, devenit nehotărât, a ezitat din nou. După aceea însă, şi-a făcut curaj şi a sunat la uşă. Reuşise. Reuşise să ajungă la cel care îl putea vindeca prin propriile forţe. În sfârşit, acum, după mii de ani de blocaje sentimentale şi acumulări de Karme negative, îşi va sfărâma cătuşele şi-şi va putea descoperi sinele divin. Se simţea cumva fericit. Uşa s-a deschis şi în faţa să se găsea Dr. Devadip Anand Satarasch. Un bărbat puternic, de vârstă mijlocie, îmbrăcat în alb, puţin supraponderal – dar şi Buddha a fost aşa – omul care, cu mult timp în urmă îi dadu-se atâta de furcă. Omul acesta îi zâmbea prietenos. “Intră, îmi pare bine că ai venit”, îi spusese el. Stăpânul fiinţelor întunericului intră. ”Să mergem direct în sala de transformare.Simt dorinţa ta de a te transformă şi trebuie să folosim ocazia”.

În sinea sa, diavolul sări în sus de bucurie şi uşurare. Terapeutul său …a simţit…dorinţa sa de schimbare!!! Cât de sensibil era acest om, cât de sigur de sine, ce minte clară, cât de puternic şi de spiritual. Michiduţă s-a felicitat pentru alegerea pe care o făcuse. N-ar fi trebuit să-i fie frică de şedinţa de terapie. A mai simţit şi o uşoară dislocare a blocajelor. Era sigur că, într-un anumit fel, Dr. Anand Satarasch lucra deja cu el mental – energetic sau karmic. Era aşa de cufundat în gânduri, încât terapeutul a trebuit să repete de trei ori aceeaşi întrebare înainte ca diavolul să fie conştient de acest lucru. ”Cum? Da, am înţeles.Vreţi să-mi scot hainele şi ochelarii de soare. Cu plăcere dar, ca să fiu onest, sunt puţin inhibat. Ştiţi, nu arăt la fel ca ceilalţi oameni. Mă simt penibil şi, în afară de aceasta, nu vreau să vă sperii”.

Terapeutul l-a privit cu un zâmbet profesional, amabil şi i-a replicat: “Am vindecat mii de oameni, mulţi dintre ei credeau că şi tine că ar fi altfel şi că nu merită să fie iubiţi, dar nu este aşa. Ai să vezi. Vom parcurge împreună procesul de transformare prin dizolvare şi ai să-ţi descoperi sinele divin pe care îl percep de pe acum, ca la toţi oamenii care se găsesc în apropierea mea. Dezbrăcate! Peste patru zeci de minute are să mai vină cineva pentru o iluminare intensivă şi vreau să avem timp suficient.” Diavolul şi-a adunat tot curajul , a respirat profound abdominal pentru a se centra aşa cum a învăţat dintr-o carte despre aura scrisă de un domn Kiel sau Hamburg sau ceva asemănător şi şi-a scos ochelarii. A urmat pălăria şi în momentul în care şi-a dezbrăcat mantaua şi s-a întors, a auzit zgomotul unei somiere terapeutice care se răsturnâ, în spatele căreia se baricadase Dr. Devadip Anand Satarasch Erwin Kleinfeld.

”Isuse, Christoase! Tatăl nostru care eşti în ceruri. Binecuvântată fie Împărăţia Ta şi iartă-ne nouă astăzi păcatele noastre zilnice!” terapeutul a continuat să spună toate rugăciunile şi invocaţiile care îi veneau în minte, ţipând cu o voce sugrumată, în timp ce-şi făcea cruce…
Te las pe tine să te gândeşti la un sfârşit, în care poţi să te gândeşti dacă diavolul mai duce şi acum povara unei karme negative sau în sfârşit a fost eliberat de limitarea capacităţii sale de socializare şi în alegerea meseriei din cauza influenţelor care i-au marcat copilăria. Această poveste continuă să fie rescrisă de fiecare dintre noi…

Vulturul pleşuv

Din specia vulturilor, vulturul pleşuv trăieşte cel mai mult. Poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar ca să ajungă la această vârstă, vulturul trebuie să ia o decizie grea. Pe la 40 de ani, unghiile sale lungi şi flexibile nu mai sunt capabile să îi care pradă… ciocul lung şi ascuţit i se-nconvoaie…aripile grele şi îmbătrânite, de ani şi de grosimea penelor, îi înfrânează şi îi obosesc muşchii pieptului – îngreunându-i astfel zborul.

Şi atunci, vulturul are două opţiuni:să moară sau să se schimbe. Procesul de schimbare îi cere vulturului să zboare pe un vârf de munte… Acolo el îşi loveşte continuu ciocul încovoiat de stâncă până când acesta se rupe. După ce i se regenerează ciocul, îşi smulge unghiile. După ce noile unghii apar, începe să îşi smulgă penele îmbătrânite…

Astfel, după 5 luni, vulturul pleşuv îşi reia faimosul zbor pntru care a fost creat şi pentru care trăieşte…încă 30 de ani. În absenţa acestei speranţe de viaţă, eforturile mobilizate în vederea schimbării, a transformării ar fi fost lipsite de sens. De ce avem nevoie de şi mai mult timp? De ce avem nevoie de schimbare în viaţă?

Cât de mare este valoarea ta

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:

- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca m-ai putea ajuta tu pe mine poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul intelept.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.

- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alearga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.

- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta. Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra.

COMORI ASCUNSE

"Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?”, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau”, spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?”, întrebă acesta. „Un gunoi”, răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu”. „Te-ai uitat vreodată înăuntru?”, întrebă străinul. „Nu”, răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea”. „Uită-te înăuntru”, insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.
Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs."Eckart Tolle

Bogatia sufleteasca

"Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:
Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”
Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.
Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.
Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna!!!
La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”
Si cele mai importante sunt valorile spirituale, dragostea,familia, educatia, bunul simt, adevarul si demnitatea de om.
In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.
Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele!!!

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

Lista de cumparaturi. Poveste

Louise Redden, o femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil si l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente. I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
John Longhouse, bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.
Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
-Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
John insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.
Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa.
Bacanul raspunse parca in sila:
-Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns:
- Da, domnule.
– O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.
Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind:
- Nu-mi vine sa cred!
Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente.
Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente,
Din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic.
Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
“Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale.”
Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit.
Louise ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse:
- A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.

Povestea omuletului de lemn

Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.

De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.

Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.

Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.

„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:

„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.

Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.

Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.

„Ca ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.

„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.

„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”

„Pe Eli?”

„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”

„Dar de ce?”

„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.

„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.

Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe banca de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:

„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:

„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.

„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.

„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.

„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”

Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.

„Hmm…”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.

„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”

„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”

„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”

„Chiar nu-ti pasa?”

„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”

Pancinello incepu sa rada:

„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”

Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:

„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”

Nimeni…, niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…

„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.

„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.

„Stiu, mi-a povestit despre tine.”

„De ea de ce nu se prind etichetele?”

„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”

„Cum adica?”

„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”

„Pai, nu prea…” Eli zambi.

„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:

„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:

„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!” Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina …

Taina vindecării – metaforă terapeutică

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar.

Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- “Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca”…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală. La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;
când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi;
când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el;
când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie;
când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;
când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez;
când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea;
când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă;
când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

Autor: Bruno Ferrero

Sursa: http: //dardinsuflet.blogspot.com

Bătrâna şi vasul

O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
Dupa 2 ani de aşa-zisă nereuşită, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor:
“Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit: “Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu?”
Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care improspateaza casa.”
Morala
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă crăpăturile şi defectele ne fac viaţa împreună atât de interesantă şi ne răsplătesc atât de mult…! Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este mai bun în ea.
Amintiţi-vă să mirosiţi florile de pe partea voastră a drumului.