Eva Simon, Ungaria: Românul asimilat

E foarte sigur si de la sine inteles ca aceasta situatie evidentiata de articolul din Foaia Romaneasca, se poate aplica , in astfel de timpuri, mai multora dintre romanii care traiesc in afara tarii, voit sau nevoit!Poate invatam ceva si de aici; daca iti uiti radacinile, iti renegi nu numai trecutul dar si viitorul. Cat despre prezent, te face singur sa intelegi cat de tare te-ai instrainat ( si inca te mai poti instraina si mai tare!!!) si ca, daca nu tii seama de unde vii si incotro te indrepti, prezentul ti se anuleaza de la sine. Durerea sufleteasca din noi, pe care o putem resimti ca neam in astfel de momente, nu trece de la sine, trebuie sa ii cautam izvorul ca sa dobandim vindecarea. Doamne ajuta!
pr C-tin. Cornis

Eva Simon, Ungaria: Românul asimilat
Vineri, 17 August 2012 Jula, Ungaria/Romanian Global News



Românul asimilat nu se poate recunoaste dupã ochii albastri sau dupã pãrul negru, ci dupã modul lui de a gândi, de a se comporta în societate, în relatia cu populatia majoritarã. Un român nu mai este român dacã îi este rusine de originea lui, dacã îsi neagã trecutul, prin asta tãgãduindu-si pãrintii, bunicii, strãmosii.
Originea, rãdãcinile trebuie recunoscute nu doar în cadrul comunitãtii minoritare, ci oriunde în lume. Nu este o rusine sã spui la Paris sau la Londra cã vii din Ungaria, dar cã esti de nationalitate românã si cã limba ta maternã este româna.
Vor fi unii care nu vor întelege ce vorbesti, dar cu sigurantã vor fi altii care îsi vor da seama despre ce este vorba. Gresesc foarte mult acei bunici români din Ungaria care îsi lasã, sau unii chiar îsi îndeamnã, nepotii sã se lase de limba strãmoseascã, sã se asimileze în societatea majoritarã. Ei sunt acei oameni de 60–70 de ani, care au trãit o viatã întreagã din faptul cã sunt români, (poate) au avut si serviciu datoritã originii, deci, cum spun unii, au fost „români plãtiti”, însã copiilor si nepotilor lor nu le-au mai transmis niciun sentiment national, nici mãcar limba românã.
Din pãcate, la noi, la românii din Ungaria, în primul rând printre intelectuali se gãsesc astfel de cazuri. În ultimii ani, în multe localitãti unde nu existã nicio institutie româneascã (scoalã, bisericã etc.) s-au înfiintat asa-zise „autoguvernãri românesti”, alcãtuite din persoane care peste noapte si-au adus aminte de originea lor. Unii dintre acestia chiar si-au adus aminte si de niste vorbe în limba românã. Însã copii si nepotii lor deja fac parte din societatea maghiarã. Iar vina (dacã putem vorbi de vinã si de vinovati) nu poate fi aruncatã numai pe seama cãsãtoriilor mixte. Stim cu totii cazuri când din familii maghiare, plecate acum 50–60 de ani peste Ocean, se întorc copii sau nepoti care vorbesc bine ungureste. Lor de ce le reuseste?
Cunoastem intelectuali din România, care în anii comunismului din tara lor au fost nevoiti sã trãiascã decenii de-a rândul în strãinãtate. Întorcându-se acasã, vorbesc mai frumos si mai elegant româneste decât multi alti intelectuali scoliti în universitãtile bucurestene. Si lor le-a reusit. Cu toate cã nu vedeau programe tv în românã, nu aveau internet cu toate informatiile lumii în limba românã, si se chinuiau sã treacã sau sã li se trimitã niste cãrti peste granitã, deci aproape cã trãiau izolati de limba lor maternã. Când vine vorba de necunoasterea limbii române de cãtre copiii din familiile românesti din Ungaria, explicatii si scuze gãsim cu duiumul. Cã grãdinita e de vinã. Cã scoala e de vinã, etc., etc.
Românul asimilat îsi aduce aminte de faptul cã este de origine românã numai când asa îi dicteazã interesele, ca de exemplu pentru a obtine o bursã de studiu în România sau ca sã ocupe un loc de muncã, unde printre cerinte figureazã cunoasterea limbii române. Iar când i se pune în fatã primul text unguresc, care trebuie sã-l traducã în româneste, se dã de gol.
Românului asimilat îi este rusine sã vorbeascã în limba lui printre unguri. Poate cã acasã vorbeste româneste încã si cu câinele, dar în ulitã, printre vecinii unguri, îi grãieste numai pe ungureste. De parcã pe vecini i-ar interesa ce mari secrete vorbeste stãpânul cu câinele lui. Românul asimilat se laudã cã el umblã în excursii în România. Prietenilor unguri le spune cã, de fapt, el se duce prin „Erdély”, o regiune foarte frumoasã, care pãcat cã a ajuns pe mâna românilor.
Nu am adunat aceste exemple cu scopul de a dojeni, de a certa pe nimeni. Singurul motiv a fost ca sã-i punem pe gânduri pe cei care si-au lãsat deja limba si obiceiurile strãmosilor, iar pe cei care eventual ar lua-o pe calea acestora, sã-i întoarcem din drum.
Eva Simon, Foaia Romaneasca